Au mai rămas 88 de zile până la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Tokyo. A 32-a ediție de vară se anunță, pentru delegația României, ca un drum al patimilor către Golgota olimpiană.
Paradoxul face să așez pe laptop aceste gânduri în dureroasa Săptămână a Patimilor. Despre patimile sportului românesc putem discuta și noi. Un sport – în ansamblul lui – care a fost batjocorit de hotărâri politice ticăloase, de schimbări abrupte de miniștri, de absența unor strategii pe termen mediu și lung. Un sport care nu și-a găsit dreptatea în ultimii 30 de ani și a fost purtat de la Ana la Caiafa până să fie abandonat în fața morții.
Comisia tehnică a COSR prognozează că vom reveni din Japonia cu 4-6 medalii. O ”coroană de spini” și nicidecum una de lauri pentru o națiune care, la Los Angeles, în 1984, încheia Jocurile Olimpice pe locul 2. Eram atunci înaintea Germaniei Federale, Chinei, Italiei sau Canadei. Întreaga lume se închina în fața ”apostolilor” sportului românesc: Maricica Puică, Doina Melinte, Ivan Patzaichin, Anișoara Cușmir, Ecaterina Szabo, Nicu Vlad sau Elisabeta Lipă. 53 de medalii pentru ”Împărăția” olimpică a României.
Din 1952, de la Helsinki (când am repatriat 4 medalii), și până în 2016, la Rio (5 medalii), nu ne-am mai aflat, ca națiune, în ”infernul” Jocurilor Olimpice. La Tokyo – anul acesta – vom gusta amarul, încă o dată, din cupa întunericului și a insuccesului. Campionii României au fost trădați și în ultimul ciclu olimpic, așa cum a trădat Iuda. Guvernanții au sărutat obrazul sportului românesc, dar, de cealaltă parte, l-au predat ignoranței. Din 1989 încoace, politicul a condamnat la moarte emblemele olimpice ale României.
Campionii noștri nu sunt tâlhari, asemenea celor doi răstigniți alături de Iisus Hristos, ci mântuitori de drapel. România îi tratează, însă, ca pe niște asistați social. Nu le depune la picioare respect, așa cum s-ar cuveni, nu îi primește cu ramuri de finic, ci îi consideră, mai degrabă, tolerați.
Adevărații tolerați se găsesc, însă, în ministerele care, după fiecare eșec, se spală pe mâini ca Pilat din Pont. Așa s-a creat o prăpastie între performanțele din trecut și (ne)performanțele prezentului.
Actualul ministru al Sportului – n-am să nominalizez pe nimeni, fiindcă este efemer ca și predecesorii săi – afirma, într-o firavă tentativă de a ne anestezia revolta sufletească, că ”pentru a avea performanță, ai nevoie de 12-15 ani de continuitate”. Guvernările celor trei decenii din urmă au malaxat 24 de miniștri ai sportului, dintre care 15 înregimentați politic. Purtători de carnet de partid care au absentat până și de la orele de sport din școală, darămite să fi trudit într-un cantonament. Un calcul elementar arată că ni s-a propus un ministru la fiecare an și puțin. Iar fiecare dintre acești miniștri a proclamat o ”reformă” radicală, și-a asumat propagandistic obiective înalte, fiind incapabil să evalueze matur orizontul. De fiecare dată am luat-o de la capăt, toxic, ca în mitul ”Meșterului Manole”. Tot ceea ce se desenează – fie și numai în plan arhitectural – se surpă la nesfârșit.
Nu avem consecvență, nu putem alerga un ”maraton” al unui ciclu olimpic. Ne asfixiem din pricina vanităților și a intereselor de castă politică. Permanent, actualii s-au dezis de proiectele predecesorilor, iar viitorii vor redesena proiectele actualilor. Dincolo de orice, performanța în sport solicită infrastructură. E piatra de temelie a izbândei. Privim, adeseori, către modelul maghiar. Acolo a existat un plan coerent de reconstrucție dictat de prim-ministrul Viktor Orban. Un politician cu numeroasele lui păcate, dar care cultivă campionii. Așa se explică faptul că Ungaria, un stat cu aproape 10 milioane de locuitori, s-a clasat la Rio pe locul 12, cu 15 medalii. România, doar pe locul 47, cu 5 medalii. La Tokyo, probabil, se va mări ecartul.
În timp ce Budapesta a construit cu fervoare săli polivalente de sport și bazine olimpice, Bucureștii nu au nici azi o sală polivalentă adaptată prezentului. Acest proiect este o promisiune eternă, un ”șantier” clădit doar pe hârtie de fiecare guvernare. O iluzie a sportului și o defilare a proastei administrări.
În provincie – cu excepția, poate, a Clujului și Craiovei –, realitatea este și mai crudă. Acolo unde au apărut ”săli de sport la kilogram” a fost doar pentru a hrăni firmele de partid. Între timp, nefuncționalitatea acestor imobile – fără destinație sportivă – și fragilitatea lor au devenit subiecte de bancuri. Au fost devorate bugete publice pentru a se ridica aiuritor așa-zise săli de sport în cătune cu o mână de locuitori.
Așa s-a scris și se scrie, din păcate, soarta unei ”maternități” de campioni olimpici, cum era, cândva, România. Sportul a încetat să mai fie prioritatea vreunei guvernări, cum – analizând onest – nici educația, sănătatea sau cultura nu mai apar pe ”to do list”. Sportul trebuie despăducheat de măruntele aspirații politice. Este un bun de patrimoniu național, care nu se poate supune imixtiunilor imunde, partinice.
Pe mulți dintre acești guvernanți farisei, istoria nu și-i va aminti. Îi va lega, ca în Evul Mediu, de stâlpul infamiei. Dar nu aceasta este rana acută a unei națiuni. Ci faptul că, până vor fi dați uitării, aceștia batjocoresc trecutul olimpic al României, pângăresc prezentul și răstignesc viitorul.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER